N-am uitat de unde am plecat, poate pentru ca nici n-am ajuns prea departe! Imi aduc aminte de satul bunicilor, de copilaria mea, de painea cu magiun care o mancam dimineata, de ceaiul de menta care parfuma toata incaperea, de drumurile pe care ma jucam si de casa lor batraneasca.
Am fost astazi pe la ei, totul a ramas la fel, timpul a trecut insa nu a schimbat nimic. Acelasi noroi pe drumuri, aceiasi liniste stranie, aceleasi garduri cenusii. Ce mai schimba peisajul sunt doar norii grosi de fum iesind din cosurile caselor.
Oamenii nu mai zambesc, si au mai mereu privirea indreptata spre pamant. Copiii parcurg distante mari pana la scoala, iar cand ajung acasa, au de terminat si treburile gospodaresti.
Mergand spre microbuz, uitandu-ma pe partea dreapta a drumului, vad o casa care abia mai rezista sub presiunea anilor, "acolo traieste o familie saraca, au si cativa copii", zice mama, uitandu-se lung. Am continuat apoi discutia si i-am adresat o intrebare : "Cum suntem noi egali din nastere, daca pe acesti copii sunt fortati sa munceasca de mici pentru un viitor de doi lei, iar altii se nasc in palate si au 3 masini la poarta, iar parintii isi permit sa-i trimita la scoli bune?!" ea mi-a raspuns printr-o afirmatie de-a mea, care o facusem dimineata, inainte sa plecam la bunici si anume : "banii controleaza totul".
Mama stie ca vreau sa plec din Romania, departe de aceasta "tara frumoasa", nici nu incearca sa ma tina aici. Stie ca oriunde m-as duce, mi-ar fi mai bine.
Am plecat de la bunici cu durere in suflet, duc o viata grea, au muncit toata viata si au o pensie mizera. Simturile incep sa-i lase iar noi nu putem face nimic pentru asta, si nu pentru ca ar fi imposibil, ci pentru ca ar fi meritat o soarta decenta, intr-o tara in care munca sa fie rasplatita!
Romania va ramane neschimbata in urmatorii 20 de ani, asa cum a ramas si in cei 23 pe care i-am trait in ea!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu